Stau si ma gandesc cum la inceput stateam cu orele si vorbeam despre orice, chiar si despre cel mai neinsemnat lucru de pe lumea asta. Acum totul s-a schimbat… O zi vorbesti cu mine, iar dupa parca esti o vipera ce se ascunde in gaura de sarpe si nu vrea sa fie deranjata sau pur si simplu se lasa asteptata. Uneori ma intreb daca as intra in mintea ta, cred ca m-as sinucide doar privind prin gaura cheii. Si totusi, la ce te gandesti ? Poate sunt doar hrana a orgoliului tau de nestavilit care cere cat mai multa mancare pentru a-si satisfice poftele nemiloase. Hmm…sau poate o marioneta abuzata de un papusar excentric, ce vrea doar sa-mi rupa o mana, un picior sau sa ma injunghie in inima si sa-mi ia fericirea. Si nu pot sa scap din cauza unor fire de ata care ma strang foarte tare si nu-mi dau drumul.
Acum, pentru mine verbul ‘a crede’ e ceva abstract. Nu mai stiu ce sa cred, totul este inconjurat de o ceata densa, iar tu parca vrei sa te pierzi mai mult in ea. In mintea mea trei voci incearca sa-mi spuna ceva, insa eu nu le inteleg si nu pot sa le disting. Dar vreau sa cred ca exista o speranta acolo, care arde in continuu ca o lumanare. Si totusi, daca acea lumanare nu a luminat niciodata? Daca doar a scanteiat? Prea multi “daca…”. Totul atarna de un fir de par auriu, care sta sa se rupa, iar speranta sa cada in abis de unde nu se mai poate intoarce.
